Cel mai des o întâlnești în piețe sau în jurul lor. Cu capul acoperit de obicei, îmbrăcată cu haine ce amintesc de o tinerețe trecută și cu un cărucior de alimente care are de multe ori și rolul de sprijin, femeia continuă să fie un simbol al grijii, rutinei zilnice și al datoriei.

Oborul în mijlocul săptămânii e un furnicar, chiar dacă ''mușuroiul'' nu e la fel de activ ca în weekend când vin la cumpărături și oamenii muncii. Toamna mai totul se învârtește în jurul pregătirii ''autoconsumului'' pentru iarnă, așa cum doct umblă vorba în ultima perioadă de timp că s-ar numi pusul gogonelelor și verzei la murat sau prepararea dulcețurilor, care ar influența și colectarea TVA-ului. Așa că toată lumea, majoritatea vârstnici, e interesată de prețul conopidei, gogoșarilor sau a pepenilor necopți, care urmează a fi puși cu sare.

Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Are un cărucior ponosit, au trecut anii și peste el. ''Stați, doamnă, nu mai trageți de ea, că vă ajut eu. Nu vedeți cât e de grea, lăsați că o pun eu în coș'', îi spune un vânzător de varză cu ceafă groasă. Și, într-adevăr, sacoșa aia de rafie pe care voia să o ridice peste tarabă, ar fi putut să o dărâme. E minionă, dacă are 45 de kg, în plus anii care s-au adunat i-au slăbit vizibil puterile.

''În fiecare toamnă îmi pun murăturile numai de la Obor. Dar trebuie să fii atent ce cumperi, că acum au apărut o groază de șarlatani, eu nici nu știu dacă ăștia sunt țărani sau nu. La varză trebuie să fii atent să nu fie cu frunza groasă, aia e de import, e cotoroasă, tare, nu e bună pentru sarmale. E furajeră, e bună de dat la animale'', spune femeia cu părul alb. De când a rămas singură cumpără mai puține legume pentru murăturile de iarnă. Le cară de la Obor până la Dristor, ajutată de căruciorul de cumpărături, care pare a fi o prelungire a corpului ei.

Parcă s-a asortat înadins, dar mai degrabă e o potriveală a materialelor din care sunt făcute scurta de toamnă pe care o poartă și căruciorul. Se mai oprește, se sprijină de el, atenția îi fuge la alte tarabe, cântărește prețuri în gând, analizează piața cum s-ar zice. În hala veche o întâlnesc odihnindu-se pe una dintre băncile montate de-a lungul pereților. ''Nu mai pot, mamă, să trag căruțoiul ăsta, am pus în el până la refuz, până n-am mai putut. Și acum nu mai pot, ce să fac, sunt bătrână. L-am sunat pe bărbatu-meu să vină să mă ia de aici. Chiar dacă și el e vai de el. Eu vin la Obor cam la două zile și nu iau așa mult, dar acum am zis să nu mai ies zilele următoare că au dat ăștia la televizor că vine vreme rea''. E bine totuși că are cine să o ajute.


Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


După câteva minute, o văd din nou, cu un cărucior din material cadrilat, tot în hală, la coadă la tocilărie. Voia să ascută niște cuțite de bucătărie, ''că nu mai taie deloc''. Apoi merge în hala de pește. Frumuseți marine sau de apă dulce cum rar îți e dat să vezi. Sturioni de 7-8 kile, crapi cu solzi la care ai putea cânta, carași de Dunăre cu carne dulce, hamsie, sărată și proaspătă, parcă toate apele și-au revărsat viețuitoarele în hală.

''147 de lei. Cum ți-l fac, mamaie, ce-ți fac la el? Îl fac rondele după ce îl eviscerez?''. Vânzătorul de pește viu oferă și servicii de curățare și tranșare. ''L-am luat mare că trebuie să vie copii la noi la masă. Și vreau să fac o saramură și prăjit. Și e mai gustos când e așa mare. Și din căpățână și coadă mai fac o ciorbă săptămâna viitoare'', explică femeia în timp ce bagă plasa cu bucăți de pește în burta căruciorului.

În hala de carne e vremea berbecuților, se vinde gât, ceafă și cozi, dar și cotlete cum vezi numai pe programele TV de cooking, cu bucăți lungi de os care să dea bine ''la pleiting''. Scumpă carnea de berbecuț, lumea nu se înghesuie.


Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Trei raioane mai înspre ieșire, un domn pe la 75 de ani întreabă dacă acolo e numărul 105. Acolo era. ''Am venit să vă dau o datorie. A venit o femeie cu un cărucior albastru acu' vreo oră, nevastă-mea, a luat carne de la voi și a rămas datoare. Uite aici, 47 de lei. Sănătate!''.

''Ia uite, aici are pastramă de berbecuț la 26 de lei kilu''. ''Aia nu e carne de berbecuț, cum nu sunt eu struț''. Dialogul dintre două septuagenare, însoțite de cărucioare de cumpărături, stârnește zâmbete. Și curiozitate. Adevărat, carnea din galantar părea mai degrabă de struț decât de berbecuț.

Afară, în piață, pe lângă chioșcurile cu de toate, e zarvă mare. O femeie a atins cu poșeta unul dintre sutele de borcane de murături puse unul peste altul ca într-o expoziție nereușită și l-a spart. Precupeața urlă ca din gură de șarpe, ''să-și asume greșeala'', să-i plătească ''bunul''. Femeia e însă de acord să-i dea doar jumătate, pentru că a fost și vina vânzătoarei când și-a etalat marfa ''în picioarele oamenilor''. Ca la piață.

Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Își face cumpărăturile la Obor de peste 50 de ani și căruciorul pare să fi prins cel puțin jumătate din vârsta ei. Nu vrea să audă de aplicații, de servicii de curierat, care i-ar putea face viața mai ușoară. Și are motivele ei.

''Cum adică să-mi aducă cineva cumpărăturile mele din piață? Păi de unde știe cum să-mi aleagă gogoșarul, să-mi ia legumele pentru ciorbă. Păi eu am piețarii mei de ani de zile de la care cumpăr, mă lasă să-mi aleg. Îmi e greu, nu zic nu, să cari căruțoiul ăsta tocmai de la Obor nu e ușor, dar asta e viața. Dacă nu are cine... Mă ajut de el. Și tot e bine, că mă mai mișc, mai fac mișcare, mai ies, nu pot să stau toată ziua cu ochii în televizor'', spune femeia care trăiește singură după ce i-a murit bărbatul.

Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Nu e bolnavă ''Slavă, Domnului!'', doar câteva pastile pe zi trebuie să ia, pentru tensiune și un început de diabet. În rest e sănătoasă. ''E mai greu acuma în ultimul timp, toți bătrânii ne descurcăm din ce în ce mai greu cu banii. Păi deja ultima dată când am fost la medicul de familie mi-a zis că nu mai poate să îmi dea pentru diabet, că o să fie mai scumpe. Toate s-au scumpit, mamă, nu vezi, și la piață dacă vii, nu mai ai ce face cu un milion. Milionul e devenit sută acum. Bine că nu trebuie să iau mai multe medicamente, că sunt sănătoasă. Am eu o vecină care e nevoită să ia cu pumnu' în fiecare zi'', spune femeia.

O văd deunăzi venind de la piața din cartier cu căruciorul cu buline roz și cu o plasă care pare destul de grea. Îi deschid ușa de la intrarea în bloc, o salut și apoi îi iau greutățile din mâini. Gestul e întâmpinat de un refuz: ''Nu, mamă, că sunt grele. Lasă că mă descurc, că tot așa le-am adus de la piață''. Trebuie să fii ferm, pentru că de cele mai multe ori e încăpățânată, apoi îți mulțumește de cel puțin 10 ori. După care intervin urări de sănătate, de ''zi bună'', ''să te întorci sănătos''. Nu suntem rude, e doar vecina de la parter care a crescut o droaie de copii și nepoți. Acum e singură cu soțul, toți sunt la casele lor. Ies rar din casă, la plimbări scurte, bătrânețea își spune cuvântul. Au trecut vremurile în care pe scară mirosea a sărățele cu brânză și chimen, cu cel puțin 3-4 apartamente abonate la bunătățile astea.

Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Într-o altă zi ne-am întâlnit mai aproape de piață, cu nelipsitul cărucior de cumpărături maro imprimat cu flori albastre și cu o roată care scârțâie cu o ritmicitate obsedantă. ''Bună ziua, haideți să vă ajut!'', urmat de ''Nu trebuie, mamă, că mă descurc, lasă că poate te grăbești''. Din nou, aceeași încăpățânare, chiar dacă altă persoană. ''Acuma, dacă tot te-ai oferit să mă ajuți cu căruțul, trebuie să mă și aștepți, că merg mai greu, eu ce să-ți fac?'' Și îmi povestește că vrea să facă varză călită, că vine fiică-sa pe la ea, că e necăjită tare după ce i-a murit băiatul de la Oradea, că nu știu ce vecini de pe la etajele superioare stau 5-6 în casă, dar sunt trecuți doar doi la întreținere. Chestiuni dintr-un întreg univers paralel parcă.

Dar povestea cu indianul mă face să zâmbesc de fiecare dată când îmi aduc aminte de ea. ''Să vezi ce am pățit cu niște nemernici din ăștia de umblă pe internet. Mi-am pus TikTok pe telefon, mai stau și mă uit la rețete, mai pierd timpul. Și când deodată nu știu de unde apare un indian cred că era, sau nu știu, și îmi scrie Maria, chislove''. ''Ce v-a scris?'' ''Maria chislove, adică mă iubește. Eh, fir-ai tu să fii cu chislovele tău, și i-am trimis și eu o poză cu mine. Să văd dacă îi mai arde de chislove. El ce credea, că eu sunt vreo tinerică?'', povestește femeia, râzând, una dintre experiențele dintr-o lume prea puțin cunoscută.

Foto: (c) ADRIAN ŢONE / AGERPRES


Cu un cărucior de alimente mai ponosit sau mai pricopsit, cu dungi, cu buline, în culori anoste sau mai vii, la metrou, în tramvai, în piață, la biserică, la supermarket, printre blocuri, femeia parcă trage după ea un întreg coș al lumii, al unei vieți modeste, dar împlinite.

În goana noastră cotidiană, uneori poate suntem incomodați de acel cărucior și uităm că e tras de mâna care ne-a mângâiat când am căzut, care ne-a dus la școală în prima zi, sau omitem că acea valiză cu roți este cea căreia îi datorăm o masă așa cum ne-o amintim din copilărie. În el încap toate grijile, anii, iubirea simplă, sau singurătatea. Pentru că de multe ori femeia și căruciorul ei se transformă într-un cuplu de bătrâni care se sprijină unul pe celălalt.
AGERPRES/ (A, AS - editor: Adrian Țone, editor: Mihai Țenea, editor online: Gabriela Badea)