Cu aproximativ 165 de milioane de ani în urmă, o creatură cu blană, care înota ca un ornitorinc, vâna ca o vidră și avea o coadă asemănătoare cu cea a unui castor, trăia în lacurile și râurile din regiunea care este în prezent China, hrănindu-se cu pești și salamandre. Acesta este cel mai vechi exemplu cunoscut de stil de viață semi-acvatic din istoria evoluției mamiferelor, relatează vineri Reuters.

Cercetătorii au descris o fosilă descoperită în regiunea Mongoliei Interioare care aparține unei specii de mamifer numită Megacauda sungei și care a trăit în perioada jurasică, în perioada dinozaurilor.

Megacauda avea o lungime de aproximativ 50 de centimetri și cântărea între unu și două kilograme. Deși mult mai mică decât majoritatea dinozaurilor, Megacauda era totuși de două ori mai mare decât următorul cel mai mare membru al liniei evolutive a mamiferelor din jurasic, 'majoritatea fiind creaturi minuscule, de mărimea unui șoarece de câmp, la acea vreme' și prezenta unele trăsături anatomice esențiale comune cu mamiferele moderne.

Fosila bine conservată păstrează chiar și amprente ale pielii și blănii și dezvăluie un contur clar al corpului. Ea demonstrează că Megacauda avea aceeași structură musculo-scheletală a gâtului care permite mamiferelor moderne, inclusiv oamenilor, să înghită mâncarea mestecată, bucată cu bucată și care le oferă puilor capacitatea de a suge lapte.

'Mamiferele moderne sunt unice printre vertebratele vii prin modul lor de a se hrăni. Majoritatea mamiferelor pot și trebuie să mestece, cu ajutorul dinților complecși, hrana ingerată până când aceasta se transformă în bucăți și fragmente minuscule, apoi să înghită hrana mestecată, împreună cu saliva, bucată cu bucată. Bolul de hrană este împins de un tub muscular din gât, cunoscut sub numele de faringe, în esofag', a declarat paleontologul Zhe-Xi Luo de la Universitatea din Chicago, Statele Unite, autorul principal al cercetării publicate săptămâna aceasta în revista științifică Nature.

'Acest mod de înghițire, specific mamiferelor, diferă de cel al altor vertebrate, dintre care majoritatea înghit pur și simplu bucăți mari de hrană sau înghit prada întreagă. Crocodilii înghit păsări mari. Pitonii își întind fălcile pentru a înghiți un mamifer de dimensiuni considerabile. Chiar și un șarpe subțire poate să înghită cu ușurință un rozător întreg. Au dinți, dar, deoarece dinții și fălcile lor nu pot mesteca, se descurcă pur și simplu înghițind bucățile', a explicat Luo.

Megacauda, ca și mamiferele moderne, are o structură osoasă delicată sub craniu și oase hioide articulate la gât, care ar funcționa împreună cu mușchii gâtului și ai limbii. De asemenea, la fel ca mamiferele moderne, acest animal putea respira și se putea hrăni în același timp.

Primele mamifere au apărut în urmă cu aproximativ 225 de milioane de ani, în timpul perioadei triasice, care a precedat jurasicul. Mamiferele au rămas subordonate până la impactul unui asteroid, în urmă cu 66 de milioane de ani, care a dus la dispariția dinozaurilor, însă au reușit să se adapteze într-o varietate de nișe ecologice.

Megacauda făcea parte dintr-un grup de mamifere numit Docodonta, care a apărut pentru prima dată în urmă cu aproximativ 200 de milioane de ani și a prosperat timp de aproximativ 90 de milioane de ani, fără a lăsa, însă, urmași în viață. Diverse specii de Docodonta săpau galerii, trăiau pe sol și în copaci sau, așa cum dovedește Megacauda, au devenit semiacvatice.

'Megacauda se adaugă unui număr tot mai mare de dovezi care arată că mamiferele puteau fi diverse din punct de vedere ecologic, chiar și în ecosistemul dominat de dinozauri', a declarat Luo.

Fosila a fost descoperită într-o rocă formată din sedimente lacustre.

'Înota folosindu-și picioarele din față și din spate pentru a vâsli și efectuând mișcări ondulatorii cu coada', a declarat Thomas Martin, paleontolog la Universitatea din Bonn, Germania, coautor al studiului. 'Probabil săpa vizuini în malurile râurilor sau ale lacurilor', a precizat cercetătorul.

Animalul avea proporții corporale similare cu cele ale unui ornitorinc, în special trunchiul și picioarele din spate, deși fără celebrul bot în formă de cioc de rață al ornitorincului. Coada sa lată era aplatizată, ca cea a unui castor sau a unui ornitorinc, și era acoperită de solzi mici, ca cea a unui castor. De fapt, denumirea sa științifică înseamnă 'coadă mare'.

Un exemplar jurasic de Docodonta semi-acvatic, mai mic, numit Castorocauda, tot din China, a trăit mai târziu decât Megacauda.

Dinții și maxilarele lui Megacauda erau adaptate pentru o dietă carnivoră, la fel ca cele ale mamiferelor prădătoare semi-acvatice din prezent, precum vidrele și nurcile. Caninii săi specializați aveau trei rădăcini, lucru neobișnuit pentru mamiferele de astăzi, iar dinții molari îi permiteau să taie și să mestece carnea într-un mod diferit față de mamiferele carnivore moderne. Cuspidele dinților săi erau curbate spre spate pentru a ajuta animalul să prindă prada alunecoasă, precum peștii.

În stomacul lui Megacauda au fost găsite fragmente de oase, ceea ce indică faptul că se hrănea cu vertebrate mici. În aceleași roci au fost descoperite numeroase fosile de salamandre.

Megacauda trebuia să se ferească de teropode, dinozaurii carnivori, și este posibil să fi fost nocturn sau, poate, activ în zori ori la apus, după cum a declarat Luo. 'Amenințarea prădătorilor la adresa lui Megacauda ar fi venit, probabil, din partea teropodelor cu pene', a spus el. AGERPRES/(AS - redactor: Dana Purgaru, editor online: Simona Aruştei)