La 10 octombrie 1946, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris a fost aprobat Tratatul de Pace cu România.

Conferința, care a reunit echipele de negociatori ale guvernelor SUA, Uniunii Sovietice, Marii Britanii, Franței și altor Puteri Aliate, în total 21 de națiuni, și-a deschis lucrările la 28 iulie 1946 și s-a desfășurat în acord cu decizia adoptată la Conferința Consiliului Miniștrilor de Externe de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, potrivit https://history.state.gov.

Reuniunea a reprezentat cadrul pentru celelalte națiuni de a-și exprima punctele de vedere asupra prevederilor proiectelor tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda.

Proiectele de tratat fuseseră pregătite în cadrul conferințelor de la Londra și de la Moscova, în intervalul 18 ianuarie - 12 iulie 1946, au fost puse pe masa Conferinței de la Paris începând din data de 29 iulie 1946, fiind ulterior supuse procedurii de vot pentru adoptarea formei finale.

Discuțiile inițiale ale conferinței s-au desfășurat în cadrul sesiunii plenare, unde au avut loc declarațiile de deschidere ale diferitelor delegații.

Articolele celor cinci tratate discutate au fost distribuite pentru o analiză amănunțită către cele opt comisii care la rândul lor raportau rezultatul Conferinței Plenare, fie prin aprobarea fiecărui articol, așa cum a fost redactat de Consiliul Miniștrilor Externe, ori prin propunerea unor modificări recomandate privind textul tratatului.

Conferința și-a încheiat lucrările prin avansarea rapoartelor comisiei în cadrul sesiunii plenare și redactarea recomandărilor care au fost trimise către Consiliul de Miniștri pentru adoptarea detaliilor necesare creionării formelor finale ale tratatelor.

În timpul Conferinței, deputații Consiliului s-au întâlnit de unsprezece ori încercând să pună capăt dezbaterilor prin obținerea bunei înțelegeri între Marile Puteri asupra amendamentelor și a altor chestiuni înainte de a fi dezbătute public în cadrul Conferinței.

Consiliul s-a întrunit de șase ori pentru a discuta chestiunile ample ale activității Conferinței și pentru coordonarea programului conferinței cu procesul decizional amplu privind definitivarea tratatelor și în acord cu programul Națiunilor Unite.

Principalele chestiuni discutate în cadrul conferinței desfășurate au vizat: reparațiile de război, drepturile minorităților, disputele teritoriale, în special cele dintre Italia și Iugoslavia, privind controlul regiunii Trieste, navigația pe Dunăre. Conferința a fost caracterizată de tensiuni în creștere legate de începutul războiului rece, existând opinii divergente asupra efectelor războiului și a structurii relațiilor internaționale, potrivit https://www.ebsco.com.

În 29 iulie 1946, la Palatul Luxemburg din Paris, s-au deschis lucrările pentru semnarea tratatelor cu statele foste aliate ale Germaniei.

Textul Tratatului de pace cu Puterile Aliate și Asociate, care urma să fie semnat cu România, a fost avansat spre discuție, într-o primă lectură, la 20-22 iunie 1946, în cadrul unui format al miniștrilor de externe, iar în ședința din 26-28 iunie 1946 au fost supuse analizei clauzele economice care erau incluse în textul documentului.

În țară, s-a constituit o Comisie formată din experți și diplomați și diferite grupuri de lucru specializate în diferite ministere (Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior, Banca Națională, Ministerul Căilor Ferate etc.) care au lucrat pe versiunea de tratat primită la 19 iulie 1946 de Ministerul român al afacerilor externe și de președinte Consiliului de Miniștri Petru Groza și miniștrii Gheorghe Gheorghiu Dej și Ion Gheorghe Maurer, potrivit volumului 'Politica externă a României în perioada 1944-1947' (Ion Enescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979).

Simultan demersurilor din țară dedicate textului Tratatului, au fost angajate schimburi de opinii cu experți și reprezentanți ai Franței, Marii Britanii, Uniunii Sovietice, Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Poloniei, Noii Zeelande și Statelor Unite ale Americii. Reprezentanțele diplomatice ale României au purtat discuții cu reprezentanții politici și diplomatici ai statelor gazdă pe marginea textului tratatului care urma să fie supus dezbaterii finale la Conferința de Pace de la Paris.

La 31 iulie 1946, a fost publicat la Londra, Paris, Moscova și Washington, textul proiectului Tratatului de pace cu România, pentru ca în 3 august 1946 presa română să transmită opiniei publice textul propriu-zis, format din preambul și 38 de articole, organizate în opt părți și șase anexe.

În preambul nu se face referire la declarația de război a României împotriva Ungariei. În ce privește declanșarea participării armatei române la războiul împotriva Germaniei naziste este menționat momentul 12 septembrie 1944, data semnării armistițiului cu Marea Britanie, SUA și URSS, cu toate că operațiile militare împotriva Wehrmachtului au debutat în dimineața zilei de 24 august 1944, imediat după actul istoric de la 23 august 1944.

România a fost al patrulea stat contributor la războiul împotriva Germaniei naziste din rândul Națiunilor Unite prin angajarea resurselor militare logistice și a celor economice. Pe fondul acestei contribuții nu a fost recunoscut României statutul de țară cobeligerantă.

Situația frontierelor naționale a fost stipulată în Articolele 1 și 2 din prima parte a proiectului de tratat, făcându-se trimitere la cele existente la data de 1 ianuarie 1941, cu excepția celei româno-ungare. Articolul 2 anula hotărârile sentinței dictatului de la Viena din 30 august 1940, declarându-le nule și neavenite. Frontiera româno-ungară a fost stabilită pe linia celei existente la 1 ianuarie 1938. Punctul sinuos al proiectului de tratat de pace cu România a fost reprezentat de reparațiile de război incluse în clauzele economice.

Despăgubirile și restituirile pe care statul român trebuia să le realizeze constituiau o povară considerabilă asupra capacității de refacere a țării după război. Problema reparațiilor și restituirilor a fost inclusă în Articolele 22 și 23 ale Tratatului.

Prevederile Articolului 22 reluau conținutul articolului 11 al Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, prin care guvernul României trebuia să despăgubească Uniunea Sovietică pentru pagube generate ca urmare a acțiunilor militare și a ocupației teritoriilor sovietice. Reparațiile urmau să fie realizate, eșalonat, pe o perioadă de opt ani. Suma de 300 de milioane de dolari americani trebuia plătită în natură, începând cu data de 12 septembrie 1944, fiind vorba de produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime și fluviale, utilaj divers.

La 9 august 1946, Consiliul de Miniștri al României a aprobat mandatul care urma să fie dezbătut la Paris de delegația statului român.

Într-o declarație publică, la 12 august 1946, președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza, a prezentat mandatul României pentru reuniunea de la Paris, respectiv obținerea din partea Națiunilor Unite a recunoașterii statutului de țară cobeligerantă, înlăturarea clauzelor din tratat care aduceau atingere situației și politicii economice a țării, atenuarea restricțiilor privind armamentul și forțele armate necesare apărării țării, rezolvarea problematicii legate de regimul Dunării printr-o convenție specială, indică sursa citată.

Delegația României la Conferința de Pace de la Paris a fost formată din ministrul de externe Gheorghe Tătărescu, liderii politici Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghiu Dej, Ștefan Voitec și generalul Demetre Dămăceanu, în calitate de expert militar.

La 11 august 1946, delegația României condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul afacerilor externe, a sosit la Paris.

Declarația României la Conferința de Pace a fost prezentată de Gheorghe Tătărescu în fața celei de-a 15-a ședințe plenare a conferinței, în Palatul Luxemburg din Capitala Franței, la 13 august 1946.

Declarația exprima poziția României raportată la chestiunile de pe agenda conferinței, fiind prezentat și un memoriu care avansa cererile și amendamentele României cu privire la Tratatul de pace.

Guvernul român a cerut, în expunerea în cadrul Conferinței Păcii, ameliorarea clauzelor economice grele impuse României, injuste față de eforturile depuse în război, și raportate la situația economică grea a țării, datorată distrugerilor din timpul conflictului.

Deopotrivă, guvernul român și-a rezervat dreptul de a cere despăgubiri și reparații față de Germania și față de Ungaria. Privind clauzele militare, delegația României a catalogat regimul acestora nedrept față de contribuția statului român la efortul comun de război al Națiunilor Unite. Ziare franceze și engleze apreciau în termeni pozitivi declarația lui Gheorghe Tătărescu în fața Conferinței de pace.

Din 16 august 1946, delegația României și-a desfășurat activitatea, în cadrul Conferinței, pe comisii, eforturile fiind concentrate pe chestiunile politice, teritoriale, militare și economice.

Transilvania de Nord, ruptă din teritoriul național prin dictatul de la Viena, revenea României, Basarabia și Bucovina de Nord intrau în componența Uniunii Sovietice, statul român urma să plătească o sumă considerabilă - 300 de milioane de dolari și o plată în mărfuri drept reparații de război către statul sovietic. Delegația română a contestat cuantumul reparațiilor de război, a fost însă respins demersul.

Definitivarea textului Tratatului cu România a avut loc în cadrul conferinței miniștrilor de externe la New York (4 noiembrie - 12 decembrie 1946).

La 24 ianuarie 1947, reprezentantul politic al Franței la București, Jean Paul Boncour, a remis Președintelui Consiliului de Miniștri de la București invitația guvernului francez pentru guvernul român privind participarea la ceremonia de semnare a textului final al Tratatului de Pace cu România, în februarie 1947, la Paris.

Ședința solemnă pentru semnarea Tratatelor cu Bulgaria, Italia, Finlanda, România, Ungaria s-a desfășurat la 10 februarie 1947, în Sala Orologiului de la Quai d'Orsay - sediul Ministerului Afacerilor Străine al Franței.

România a ratificat Tratatul de Pace, printr-o ședință solemnă a Adunării Naționale a Deputaților, la 23 august 1947. Documentul a intrat în vigoare la 15 septembrie 1947. Instrumentele de ratificare ale tratatelor de pace cu fostele state aliate ale Germaniei au fost depuse la depozitarul documentelor - Ministerul Afacerilor Străine al Uniunii Sovietice. AGERPRES/(Documentare - Liviu Tatu, editor: Suzana Cristache Drăgan, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sursa foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului/facebook